EST News - Jurnalism.

AcumEditorial

Ce creşte în spatele perdelelor trase?

George Radulescu

Oare singurătatea nu-i face pe oameni mai vulnerabili decât erau în faţa bolilor de tot felul, în special a celor psihice? Şi aşa aveam, înainte de pandemie, tineri cărora, dacă le luai telefonul din mână, le răpeai lumea din faţa ochilor. Aveam şi adulţi trecuţi prin viaţă, dezamăgiţi, care-şi creaseră propria realitate virtuală, în care trăiau în afara orelor de serviciu.

Mulţi, mult mai mulţi decât ne imaginăm nu se întâlneau cu nimeni pentru a povesti, la o cafea, la un pahar cu vin, la o bere sau, pur şi simplu, pe stradă. La fel, privilegiul de a avea o familie, şi mai ales una în mijlocul căreia să se simtă bine, nu era pentru oricine.

S-ar spune că pentru aceştia, mulţi şi neştiuţi, nu s-a schimbat nimic în izolarea asta planetară. Ei bine, s-a schimbat enorm de mult. Singurătatea lor interioară a devenit şi mai apăsătoare. Murmurul străzii, care-i ajuta să-şi uite condiţia, s-a stins. Vecinii cu care se întâlneau întâmplător nu mai sunt nici ei „de găsit” pe holurile blocurilor. Puţinii trecători pe care-i întâlnesc în drum spre magazinul din colţ au chipurile acoperite şi îi ocolesc din depărtare, când realizează că li s-ar putea intersecta drumurile.

Toţi se ascund, se feresc şi se tem de ceilalţi. Ba chiar se aude din ce în ce mai des că unii dintre noi nu vor să-şi mai trimită copiii la şcoală. Şi nici la serviciu n-ar mai merge, dacă s-ar putea lucra cumva, în continuare, de la distanţă. Pare-se că ne-am dori să îngheţăm planeta pe termen nedefinit. Să ne ajungem din urmă gândurile şi neliniştile, pe care le lăsasem la ani lumină distanţă înainte de izbucnirea pandemiei. Ne-am obişnuit cu frica.

Râsul şi glumele de tot felul care însoţiseră la început izolarea parcă îşi pierd din putere. În fond, cât poţi râde de aceeaşi situaţie? Ce mai poţi scorni pe tema singurătăţii, a „urcatului pe pereţi”, a rutinei înnebunitoare? Zâmbetele se transformă, încet, încet, în rânjete. Rânjetele în riduri şi cearcăne. Filmele nu te mai captivează, cărţile şi-au pierdut din farmec. Singurul lucru amuzant este să suni pe cineva şi să-l întrebi ce mai face…

Nu ştim dacă marii oameni de stat de pretutindeni, împreună cu armatele lor de specialişti, au analizat atât de bine natura umană încât să aproximeze măcar efectele unei astfel de „opriri în loc”. De când s-a strigat „piua” la nivel mondial s-au întâmplat multe. Nu în economie, nu în politică, nu în viaţa socială. S-au întâmplat multe în sufletele şi în minţile oamenilor, dar nimeni nu poate evalua amploarea celor întâmplate.

Şi ce-ar fi fost mai bine, să moară şi mai mulţi oameni, să se prăbuşească sistemele sanitare? Asta ar întreba cei care lasă impresia că se bucură la fiecare prelungire a izolării, a restricţiilor şi, în general, a angoaselor celorlalţi. Şi nu sunt nici ei puţini. E suficient să deschideţi televizorul pentru a-i vedea. Pentru această categorie, nu se mai moare de nimic altceva decât de coronavirus, toţi ceilalţi sunt un potenţial pericol, iar forţele de ordine ar trebui să aplice măsuri mai dure. Ca să nu mai spunem că Suedia a dispărut brusc de pe hartă. Nu există decât versiunea lor asupra realităţii de moment. Oricine îndrăzneşte să-i contrazică ar trebui pedepsit.

Micii dictatori entuziaşti au căpătat o nesperată audienţă în perioada pandemiei. Şi profită la maximum, în vreme ce însinguraţii şi-au pierdut şi fărâma de lume de care se agăţau. Micii dictatori entuziaşti, cărora le tremură măştile pe nasuri şi microfoanele în mâini, visează să pună ei lumea în ordine. Şi nici nu-şi imaginează ce creşte în spatele perdelelor trase şi a uşilor ferecate.