EST News - Jurnalism.

EditorialPovestiri din oraș

Fuga de beție

Petre Barbu

Îmi vine să alerg după taxiul care m-a adus în fața blocului și să-l rog pe Sorin să doarmă cu mine. Dar el are familie, are unde să doarmă. Și eu am unde să dorm. Toată seara am băut cu Sorin și cu alții. Am băut ca să-mi înec frica.

Deschid ușa. Și cât de mult mi-aș fi dorit ca mama să-mi deschidă. Să mă întâmpine cu privirea ei ghidușă: ai băut, se vede pe fața ta, du-te și te culcă! Atunci băusem votcă și Cico, era iarna lui ’88. Sau ’87? Dracu’ s-o ia de iarnă!

Intru în hol și aprind lumina. Liniște. Deschid frigiderul și beau apă. Aprind lumina în sufragerie, în dormitor, în bucătărie, în baie. Intru în baie…

Mama ținea ligheanul în baie. Mi l-a așezat lângă pat, la îndemână. S-a retras în vârful picioarelor. Aș fi vrut să mai rămână, să-i povestesc cum am băut cu Ilie, fostul meu coleg de facultate, ne-am întâlnit la „Ultimul leu”, uite că a trecut primul an de stagiatură, el inginer la uzina din Colibași, eu inginer la fabrica din Argeș, amândoi în delegație în orașul natal, ne-am luat cu povești, cu isprăvile noastre de inginerași, chinuiți de frigul din căminele de nefamiliști, am băut vreo 400 de votcă de căciulă, am băut pentru că nu aveam niciun viitor… Ilie mi-a plătit taxiul până acasă și s-a dus să mai bea. Am dat „la pește” în lighean.

Închid luminile și toate ușile. Mă întind în patul din ultima cameră. Camera mea de flăcău. Închid ochii. Încerc să mă gândesc la lucruri frumoase. Atunci, când beam cu Ilie, credeam că suntem liberi. Credeam ca proștii. Trăiam fără griji, fără responsabilități, fără apăsarea morților noștri.

Frica mă trezește din beție. Ar trebui să-l sun pe Sorin, să-l rog să vin să dorm la el, pe dușumea, ar găsi un loc. Dar Sorin doarme, are familie și familia lui doarme. E trecut de unu noaptea. Dorm aici. Dar aici sunt prea „multe glasuri, prea multe încăperi”.

Și tata care bodogănea în sufragerie: o să-și toace toată leafa de inginer pe băutură, d-aia l-am ținut în facultate, ca să ajungă un bețivan! Și soră-mea, care se hlizea: „Never trust a man who doesn’t drink!” Și mama, în capul căreia se spărgeau toate… ligheanele.

Mă ridic din pat și aprind lumina. Trebuie să dorm. Sting lumina. Mă bag în pat. Închid ochii. Îi deschid. Îi simt pe toți ai mei lângă mine. Să punem masa în sufragerie, să stăm de vorbă, așa cum n-am stat niciodată, să le povestesc ce-am ajuns… Dar eu vreau să stau la masă cu cei vii!

Ies pe balcon. Îmi aprind o țigară. De-ar lătra măcar un câine! Măcar combinatul să scoată o șarjă, să zguduie cartierul, dar noii patroni au îngropat combinatul, oțelul, fonta, amintirile. Fumez până mi se usucă gura. Frica mi-a uscat și gâtul. Intru în baie, mă bărbieresc, beau apă de la robinet, scot frigiderul din priză, verific robineții, mai fumez o țigară, dar nu mă gândesc la nimic. Ies pe palier și închid ușa. Cobor în fața blocului și o tai printre blocuri. În urma mea se pornesc niște maidanezi. Mă latră. Fug pe străzi cu un chef nebun de fugă la microbuzul de ora cinci spre București.