EST News - Jurnalism.

Din vremuri apuseExclusiv EST News

Istoria maşinilor „Dacia” şi „Aro” la Montreal

EST News

Câţi îşi mai amintesc de peripeţiile pe concurenţiala piaţă nord-americană a autoturismelor fabricate în partea întunecată a „Cortinei de fier”? Erau anii `80, iar românii îşi făcuseră un calcul aparent simplu: zona francofonă a Canadei era o „cucerire sentimentală” prin performanţele sportive ale Nadiei Comăneci. De altfel, în 1983, atunci când a fost lansată „Dacia” la Montreal, prezenţa Nadiei a ţinut prima pagină a ziarelor. Regimul de la Bucureşti, deasupra căruia trona „partidul”, se gândise să încerce cu degetul marea capitalismului.

Estimările făcute pe hârtie arătau că pot fi vândute anual între cinci şi zece mii de maşini „Dacia” şi Aro”. Deşi cele două mărci erau printre cele mai ieftine comercializate în Canada, eşecul proiectului a fost răsunător. Dar să fi fost numai vina constructorilor români care nu au reuşit să se ridice la înălţimea cerinţelor de calitate ale pretenţioasei pieţe auto occidentale? Aici părerile sunt împărţite. Se vorbeşte încă despre sabotajul economic la care ar fi fost supusă „biata” Dacie, încă de la apariţia ei la Montreal. Concurenţa „low-cost” era uriaşă, iar brandul socialist a intrat în malaxorul presei, care i-a demontat imaginea piesă cu piesă.

Numeroasele defecte de fabricaţie ale maşinii, cauzate nu atât de lipsa de pricepere a meşterilor cât de proasta calitate a unor materiale, dar şi erorile de marketing au făcut ca aventura „Dacia” şi „Aro” să dureze doar câţiva ani. Şi aceştia presăraţi cu tot felul de scandaluri.

În martie 1986, în „Wall Street Journal” apare un articol intitulat „Când un Renault nu este de fapt un Renault? Atunci când este o Dacie”. Autorul relatează experienţa unui canadian, Marke Bradnam, care a cumpărat două Dacii – una pentru el şi alta pentru soţia sa. Bradnam care, potrivit jurnaliştilor americani, lucra în distribuţia de presă, a cumpărat maşina, i-a făcut plinul, iar când a ajuns acasă a constatat că bancheta din spate şi podeaua autoturismului erau îmbibate de benzină. Rezervorul era fisurat, a fost nevoit să-l schimbe, însă problemele canadianului nu s-au terminat aici. În mai puţin de patru luni de la achiziţie, soţia sa a plătit înlocuirea cutiei de viteze, a bateriei, a motorului ştergătoarelor de parbriz şi a becurilor de la faruri. Cam multe necazuri, într-o perioadă atât de scurtă, ar spune scepticii.

Altfel, unul dintre primii canadieni care a început să vândă „Aro”, în 1979, afirma că primul lot de maşini sosit în Quebec nu a fost rău deloc, însă de la al doilea transport, opt dintre cele zece maşini aveau probleme grave la frâne. Pierre Villeneuve a vândut doar 400 de bucăţi şi a intrat în faliment din cauza datoriilor mari. Un cronicar al cotidianului francofon « La Presse » adăuga că „Aro” a fost cea mai proastă maşină pe care a condus-o vreodată şi că experienţa sa la volanul autoturismului românesc a fost asemănătoare cu aceea din spatele volanului unui GMC cu peste 300.000 de kilometri la bord.

O altă nemulţumire exprimată de criticii „maşinii poporului” – după cum fusese prezentată iniţial – a fost legată de faptul că, la o eventuală revânzare, primul proprietar al unei „Dacii” nu mai lua nici măcar o mie cinci sute de dolari, după doar un an, deşi plătise cinci mii la achiziţie. De „buy-back” la dealer nici nu putea fi vorba…

Aşadar, vânzările au fost modeste, scandalurile s-au ţinut lanţ, iar presa a fost total defavorabilă brandului românesc. La acestea s-au adăugat problemele cu repararea defecţiunilor în perioada garanţiei şi dificultatea cu care se găseau piesele de schimb. În plus, regimul comunist de la Bucureşti începuse să-şi trăiască ultimele clipe, sub avalanşa de discursuri şi gesturi ostile ale guvernelor occidentale, deranjate de inflexibilitatea şi rezistenţa la schimbare a lui Nicolae Ceauşescu.

Cam aceasta a fost, pe scurt, povestea „Daciei” în Canada, dar mai sunt încă martori oculari ai trecerii „maşinii poporului” pe şoselele din Quebec, martori care ar putea furniza detalii interesante. Iar prin cine-ştie-ce garaj din Montreal mai există, cu siguranţă, şi câte o urmă materială a acestei poveşti.