Cu puţin timp înainte de pandemie, la o şcolă din Montréal, copiilor din clasele primare li se spunea că Donald Trump e rău, că a ajuns preşedinte nu-se-ştie-cum şi că Valérie Plante, primarul în funcţie, face lucruri mult mai bune decât predecesorul ei, Denis Coderre. Totuşi, aceloraşi copii nu li se pomenea nimic de importanţa spălatului pe mâini în prevenirea răspândirii virusurilor „gastro”, care au făcut ravagii printre şcolari şi părinţi, deopotrivă.
Nici despre cum să traversezi strada fără să-ţi pui viaţa în pericol nu li se prea vorbea elevilor, în schimb erau puşi la curent cu ce înseamnă „orientare sexuală”, la o vârstă la care nici nu pricepeau prea bine despre ce este vorba. Aşa se face că vedem copii între 10 şi 16 ani care se aruncă în mijlocul intersecţiilor cu căştile telefoanelor înfipte în urechi, mizând exclusiv pe reacţia şoferilor de a evita la timp accidentele. Altfel, tinerii sunt capabili să-ţi explice cu promptitudine cum stau lucrurile cu viaţa intimă a fiecăruia sau cu „realizările” nu-ştiu-cărui politician.
Trebuie să fii total desprins de realitate ca să nu-ţi dai seama că în şcolile de azi se cuibăreşte o mare problemă. Tinerii sunt „aliniaţi” ideologic, uneori de către persoane care n-au controlul propriilor vieţi, vorbindu-li-se despre lucruri fără nicio legătură cu etapa în care se află. Eu nu ştiu dacă e bine sau nu ca un profesor care predă „universul social” să se erijeze în soldat al corectitudinii politice, însă n-am cum să nu văd că elevii acestuia se comportă ca nişte sălbatici când ies de la cursuri.
Oare a devenit atât de greu să ne dăm seama că, înainte de a avea convingeri despre Donald Trump sau Valérie Plante, trebuie să ştim cum să intrăm într-o încăpere fără a-i buscula pe cei care se pregătesc să iasă? Oare nu-i mai bine ca, înainte de a cunoaşte totul despre sex, să aflăm de câte ori pe zi este indicat să folosim apa, săpunul şi periuţa de dinţi? Chiar şi atunci când nu suntem în pandemie…
Nu aş vrea să încep să cred că viitorul nostru „corect politic” va mirosi urât. Adulţii de mâine vor avea certitudini de nezdruncinat în privinţa „egalităţii de gen”, însă riscul de a se călca în picioare la ieşirea dintr-o clădire ce trebuie evacuată de urgenţă va plana în permanenţă asupra lor. Noţiunile de disciplină, de camaraderie şi de bun-simţ sunt golite de vechiul conţinut care, de bine, de rău, a construit lumea occidentală de azi, cu o anumită libertate de expresie, cu spitale şi şcoli gratuite, cu pensii, burse şi ajutoare sociale. OK, am înţeles, umanitatea evoluează, nu tot ce a fost înainte s-a dovedit a fi şi bun. Dar ce punem în loc? Oameni cărora li se spune „cum trebuie” să gândească? Oameni cărora li se creează falsa impresie că numai propriul confort contează? Oameni care vor fi gata să denunţe orice „delict de opinie”, orice părere care iese din cadrul „gândirii” lor?
Poate este o impresie greşită, însă instituţiile de învăţământ din Occidentul zilelor noastre formează mai degrabă „cadre de nădejde” decât cetăţeni. Oameni care, înainte de a fi buni meseriaşi sau funcţionari, sunt soldaţi ai „principiilor” ce le-au fost inoculate din fragedă copilărie.
„Pierdem firescul… Nu trebuie să ne schimonosim, să ne întoarcem pe dos ca să intrăm în ordine”, spunea Andrei Pleşu, referindu-se la „soldatul corectitudinii politice”, care devine oficiu inchizitorial, expert în selecţia cadrelor. La rândul său, Horia Patapievici nuanţa fenomenul: „Suntem cumva ca într-un coşmar de revenire a stalinismului, fără NKVD şi fără teroarea care, în anii `50, a reglat pe veci chestiunea cine are dreptul să deschidă gura şi cine poate vorbi”.
De la psihologii americani aflăm că tinerii noştri sunt hipersensibili, că se simt ofensaţi de cele mai banale lucruri şi că au o capacitate redusă de a face faţă momentelor dificile din viaţă. Cu alte cuvinte, aplică „strategia struţului” în faţa greutăţilor, nu empatizează cu ceilalţi, arătându-se egoişti, şi protestează faţă de orice vine în conflict cu ceea ce cred ei.
S-a ajuns până la absurdităţi consemnate de presa internaţională, însă expediate rapid la „fapt divers”. Spre exemplu, în noiembrie 2017, un profesor de matematică de la o şcoală din Oxfordshire (Anglia) a fost suspendat după ce şi-a felicitat clasa, spunând „Bravo, fetelor!“. Între elevi se afla şi un transgender. Un alt caz „interesant” s-a înregistrat la Galeria de Artă din Manchester, unde o pictură din 1896 ce înfăţişa femei nud a fost înlăturată „pentru a evita ca unele persoane să se simtă ofensate”. Vizitatorii au acuzat reprezentanţii galeriei că au pus la cale o campanie publicitară în genul #MeToo.
Întrebarea este, de fapt, una singură: unde vor duce toate acestea? Vulnerabilitatea în viaţa reală a noilor generaţii afectează bătrâneţile celor care acum plătesc taxe şi impozite. Ca să nu mai punem la socoteală efectele pandemiei… Fragila echitate socială a vremurilor noastre este ameninţată serios de incapacitatea sistemului de învăţământ de a forma oameni responsabili. Ce-i drept, online e şi mai greu.
Scriitoarea britanică Claire Fox a scris o carte intitulată „I find that offensive!“, în care explică limpede cum şcoala şi mediul familial nesigur „reuşesc” să producă indivizi hipersensibili, incapabili să facă faţa provocărilor vieţii de adult. Merită o lectură şi o scurtă reflecţie, pentru a înţelege ce riscăm să ni se întâmple.
