Citesc capul de tabel: numărul morților, media de morți la milionul de locuitori, decedați recent, numărul de infectați, numărul celor testați… Numere în timp real.
Nici n-apuc bine să clipesc că Inteligența Artificială mă informează în care țară a mai murit un om. Sunt în contact direct, ca să spun așa, cu moartea. Nu știu cum să „citesc” aceste numere. Parcurg bleg ierarhia țărilor în funcție de numărul morților. Cine e pe primul loc, pe al doilea, al treilea… Îmi găsesc țara, sunt român, mă interesează numărul morților din România. Dacă m-aș strădui (sau aș fi un pic mai inteligent) aș face niște conexiuni, raționamente, comparații, aș ajunge la revelații, descoperiri, concluzii inedite, totul cu mintea mea. Aș procesa numerele și aș posta ceva interesant pe Facebook, like! Dar ce-aș putea să găsesc „dincolo”? Ce-ar putea ascunde aceste numere? Gravitatea pandemiei? Tragedia la scară planetară? Neputința? O proiecție optimistă de care să mă agăț? Sau viața? Viața mea… printre morții acestei lumi. Nu sunt în stare să fac un efort inteligent. Mai bine dau un refresh, clipesc, mă scarpin în ureche (nu în nas, am grijă, covid-ul!) și citesc din nou numărul actualizat al morților. Mă holbez degeaba la tabel…
Era o dimineață geroasă de ianuarie când ți-am văzut țeasta. Groparul hărtănea pământul negru, îți băga harnic oasele într-o pungă de plastic, iar eu îl urmăream de sus, la doi pași de groapă. Trebuia să fiu acolo ca să fac cele trebuincioase deshumării, trecuseră mai bine de șapte ani, aranjasem cu preotul, vorbisem cu șeful cimitirului, aveam actele în regulă ca groparul să-ți bage oasele în pungă și să le așeze la picioarele celei care urma să-ți ia locul. În pământ. Și atunci, groparul ți-a scos craniul, l-a șters cu mâneca salopetei, și l-a aruncat în apropiere, la îndemână, ca și cum nu asta ar fi căutat, văzându-și mai departe de scormonit pământul, după oasele tale… Nu te-am recunoscut, dar mi-am zis că tu ești, nu văzusem cranii decât în pozele din cartea de anatomie, poate și la muzeu, dar unul în realitate, niciodată până atunci. Sincer să fiu, nu mi-a trecut prin cap scena groparului din Hamlet, pentru că emoțiile mă turtiseră în gerul de ianuarie, n-aveam chef de trimiteri și citate livrești (fandoseli!), mă holbam la orbitele tale negre și la țeasta ta osoasă: tu ești, băi, tată! Probabil că abia atunci m-am convins: chiar ești mort. Mortul numărul 1 din viața mea de adult.
Aș încerca o frustrare: pe tine, ca mort, nu te-au luat la numărătoare în niciun tabel online pentru canceroși, în timp real. Oare de ce? După tine, au urmat numărul 2, numărul 3, tot de cancer… Să-mi fac un tabel cu ajutorul Inteligenței Artificiale și să vă bag pe toți morții mei. Să mă uit așa la voi, ca țăcănitul, și să aștept actualizarea, refresh!
Adevărul este că, oricât m-aș gândi la acea întâlnirea cu craniul tău (până la urmă, groparul ți l-a vârât în pungă, și-a făcut treaba, i-am dat o sticlă de vin și banii cum ne învoiserăm) tot nu știu ce-i aia moartea. (Am spus o banalitate! Râzi, nu-i așa?) Scriu despre moarte, mă chiorăsc la numerele actualizate de Inteligența Artificială cu morții din fiecare țară, ascult știrile radio de la fix și aflu numărul morților, deschid televizorul și burtiera televiziunii de știri îmi arată câți au murit, uite cum am ajuns să trăiesc, cu numărul morților! Se vorbește atât de mult în jurul meu despre moarte, dar habar n-am ce este moartea. (Nici cei care vorbesc la televizor și radio nu știu.) Știm atâtea despre morți, dar nimic despre moarte. Se fac teste, cercetări medicale, se pun la punct tehnologii, se caută medicamente numai ca oamenii să împingă cât mai departe moartea.
S-au scris cărți, tratate, poeme, dar, ce risipă de creativitate!, n-am aflat nimic despre moarte. Nemurirea a luat mințile oamenilor. Nu moartea, nemurirea! În goana după nemurire, spaima de moarte e mai puternică. D-aia stau cu ochii pe tabelul ăsta afurisit, numărând morții, media morților la milionul de locuitori, decedații recent… Ca să am certitudinea că trăiesc. Și lumea mă ajută să trăiesc într-o nesfârșită incertitudine, băi, tată!
