EST News - Jurnalism.

Carți bune

Șah etern

Petre Barbu

M-am trezit cu noaptea-n cap. Îmi beau cafeaua și fumez pe palierul dintre primul și al doilea etaj. Mă uit pe geam la locul de joacă din copilărie. E un geam alb-negru. Toboganul mai stă în picioare, în ruină. Erau mulți copii în acei ani, dar n-am chef să-mi amintesc…  

Aud o yală la etajul doi. Știu unde se va deschide ușa. E domnul Emil, vecinul meu de palier. Îl salut și el îmi răspunde. Coboară treptele și respiră greu. Se încruntă la contorul de gaze. Nu-i mulțumit de indexul afișat. Se întoarce și dă din cap: „Vezi, te-ai întors la noi!” Da, m-am întors, cât să-mi beau cafeaua, să mă duc la cimitir, să văd mormintele alor mei, îi răspund din priviri. Are o față tăiată de riduri adânci și ochii i s-au înfundat în capul pleșuv.

Domnul Emil începe să-mi vorbească de parcă ar înnoda o poveste ruptă demult, când avea o nevastă grasă, care gătea, spăla, bârfea vecinii și striga de la fereastră la cei patru băieți drăcoși, în spatele blocului. Acolo jucam de toate, îmi amintesc: și fotbal, și nouă pietre, și table, și șah, și rummy. Jucam table și șah pe bomboane, pe ciocolate, pe cărțile din bibliotecile părinților. Nu le citeam, pentru că nu ne interesau cărțile.

Și părinții noștri coborau pe scările din fața blocului și jucau rummy și table. Jucau între ei, oamenii mari, dar fără mize. Domnul Emil venea de la muncă abia spre seară. Muncea în construcții, zi-lumină. Era maistru și ridica blocuri în oraș. Nu singur. Cu zidarii, macaragii și zugravii. Depășea planul la ridicat blocuri. Apărea plin de praf, cu fața arsă de soare. După ce se spăla și mânca, venea în spatele blocului și apuca o partidă, două de șah, până se însera. Am jucat șah cu el, sigur am jucat!

Domnul Emil îmi vorbește despre băieții săi: ce-au ajuns, pe unde sunt și despre nevastă-sa care a murit de inimă, și de domnu’ Popescu, de la trei, mecanic de locomotivă ca și tata, care s-a prăpădit pe closet, pentru că i s-a deschis operația de cancer la stomac și i-au ieșit mațele…

Mă uit la fața încrețită a meșterului și mă gândesc la o aiureală: să fie atârnate pe pereți, la fiecare etaj, tablourile cu toți oamenii care au trăit în bloc, dar niște tablouri mișcătoare, ca în filmele „Harry Potter”. Să povestească acești eroi ai copilăriei mele cât de fericiți erau atunci, pentru că munceau pentru familiile lor, crezând că munca o să-i facă nemuritori și cum au sfârșit cu toții loviți de boli crâncene. Domnul Emil este ultimul erou, așteptând ca moartea să urce sau să coboare pe scara blocului, pentru că nu știe pe unde o să vină, ca să-l ia și pe el…

Urc treptele și mă retrag spre ușa mea. Domnul Emil nu mă lasă: „Să-mi dai înapoi cartea aia cu Cireșarii!” Care carte, domnu’ Emil? „Aia pe care mi-ai câștigat-o la șah, de Sântul Petru și Pavel, în ’76!” Dar am câștigat-o pe bune, domnu’…!, îmi amintesc uluit. „Să mi-o dai înapoi, că era întuneric și nu mai vedeam piesele!”, strigă domnul Emil. Închid vinovat ușa și nu mai vreau s-o deschid niciodată, niciodată!